scorbut (Dicționaru limbii românești, 1939)* scórbut n., pl.
urĭ (fr.
scorbut, d. rus.
skórbot, care vine d. ol.
scheurbuik, d.
scheur, crăpătură, și
but, os, infl. de
buik [germ.
bauch] pîntece; it.
scorbuto).
Med. O boală cauzată de sărăcirea sîngeluĭ în urma uneĭ rele hrănirĭ și caracterizată pin ulcere, emoragiĭ, vătămarea gingiilor, caria dinților și a fălcilor, uscăcĭunea peliĭ, paliditate, constipare, apoĭ diareĭe cu sînge, răsuflare puturoasă, întristare, marazm și, în fine, moarte. E o boală generală epidemică orĭ sporadică, nemolipsitoare, fără frigurĭ și se ivește la oameniĭ îmbulzițĭ pin corăbiĭ orĭ pin închisorĭ ș.a. Cauza eĭ nu e numaĭ de cît sarea, ci maĭ ales lipsa de hrană proaspătă, decĭ abuzu de conserve sărate, aeru închis, frigu și umezeala. Se vindecă pin hrană proaspătă [carne, legume, poame, maĭ ales portocale și lămîĭ, vin, lapte], căldură, aer curat și odihna trupuluĭ și a sufletuluĭ. V.
gingivită.