obĭectiv (Dicționaru limbii românești, 1939)*obĭectív, -ă adj. (lat.
ob-jectivus). Relativ la obĭect, care e în obĭect, nemodificat de sentiment (în opoz. cu
subĭectiv):
constatare obĭectivă. S. n., pl.
e. Arm. Scop, țintă de atac:
obĭectivu uneĭ operațiunĭ militare. Acea sticlă a uneĭ lunete care e întoarsă spre obĭectu pe care vreĭ să-l vezĭ (în opoz. cu
ocular). La un aparat fotografic, partea care conține lentila pin [!] care trece lumina în ainte [!] de a ajunge în camera obscură. Adv. În mod obĭectiv, conform realitățiĭ:
a judeca obĭectiv.