nemeș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NÉMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și
f. (Adesea adjectival)
1. Denumire dată în Moldova, în evul mediu, stăpânilor de pământ fără titluri nobiliare.
2. Denumire dată în Transilvania, în evul mediu, nobililor mici și mijlocii;
p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. – Din
magh. nemes.nemeș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)némeș1 s.m. (reg.) nume de pește.
nemeș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)némeș2, némeșă, adj., s.m. (înv.)
1. (adj.) care făcea parte din rândul nemeșilor, care aparținea nemeșilor; de famile boierească, de neam mare, nobil.
2. (adj.) de dimensiuni potrivite; frumos.
3. (s.m.) nobil maghiar (mic sau mijlociu); stăpân de pământ mult, fără titluri nobiliare; boier.
4. (s.m. la pl. art.) nobilime maghiară mică și mijlocie.
5. (s.m. pl.; reg.) papuci.
nemeș (Dicționaru limbii românești, 1939)némeș, -ă s. (ung.
nemeș. V.
neam). Nobil unguresc. – Și
némiș (Ur.).
nemeș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)némeș, -i, (nemiș), s.m. –
1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici și mijlocii. În Maramureș, „țăran cu rang de noblețe” (Dăncuș 1986): „Sub raport social, maramureșenii se împart în două categorii distincte: țăranul de jos și nemeșul. Această distincție nu e însă de natură economică, ci morală, de noblețe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă și dreptul de a fi și nemeși, nobile„. Nemeșul este țăranul (și urmașii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de noblețe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi 1925: 86-87). Astfel de titluri de noblețe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeșii „o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Ștețco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureșul conduși de Lupu Șandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia de sub Prislop).
2. Nemeș-birău = primar nobil: „Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeș” (Bud 1908). Ulița nemeșilor, în Odești-Codru – „aici ședeau nemeșii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu 1973). – Din magh. nemes.
nemeș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)némeș s. m.,
pl. némeșinemeș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nemeș a.
1. de neam, nobil:
maghiari nemeși o mie AL. ║ m. (și azi în Tr.) nobil ungur:
toți grofii și nemeșii din Sibiu OD.
dela nemeșul bogat POP. [Ung. NEMES].