neființă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NEFIÍNȚĂ s. f. 1. (Poetic) Faptul de a nu exista, de a nu fi; inexistență; stare a ceea ce nu există;
p. ext. neant.
2. (
Înv.) Absență, lipsă dintr-un anumit loc (a unei persoane). –
Ne- +
ființă.neființă (Dicționaru limbii românești, 1939)nefiínță f., pl.
e. Inexistență, neant. Absență:
a condamna la neființă (în contumacie).
neființă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nefiínță (
livr.)
s. f.,
g.-d. art. nefiínțeineființă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)neființă f.
1. ceeace n’are ființă sau existență:
la început pe când ființa nu era, nici neființa EM.;
2. fig. neant:
în noaptea neființei toiul cade, totul tace EM.