nas (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊
Loc. adv. Sub (sau, rar,
în) nasul cuiva sau
sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.)
pe nas = cu timbru nazal. ◊
Expr. A avea nas sau
a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (
Fam.)
A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici.
A (nu-) și cunoaște (sau
vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (
Fam.)
A-i cădea (sau
a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (
Fam.)
Nu-ți cade (sau
pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă...
Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut.
(A umbla sau
a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător.
A strâmba din nas = a fi nemulțumit.
A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva).
A tăia (sau
a scurta) nasul (cuiva) sau
a da (cuiva)
peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva).
A-i scoate (cuiva ceva)
pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate).
A (nu) fi (sau
face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva.
A-i veni (cuiva)
muștarul la nas sau
a-i tremura (cuiva)
nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria.
A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil.
A lăsa (sau
a pune)
nasul în jos sau
în pământ = a se rușina, a se simți vinovat.
A se întoarce (de undeva)
cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (
Fam.)
Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (
Fam.)
A-și băga (sau
a-și vârî) nasul în ceva (sau
undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește).
A duce (sau
a purta) de nas (pe cineva) =
a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său);
b) a amăgi, a înșela (pe cineva).
A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți.
A(-i) trece (cuiva)
pe la (sau
pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil.
A da (cuiva)
cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (
Fam.)
A arunca (cuiva ceva)
în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente.
A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (
Fam.)
A-i ieși (sau
a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (
Fam.)
A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva).
A trânti (sau
a închide cuiva) ușa
în nas =
a) a refuza să primească (pe cineva);
b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere.
A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung.
A nu vedea de nas = a fi neatent.
A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit.
A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (
Fam.)
A-și arăta sau
a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa.
A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori).
(A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva).
Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (
Ir.)
Îi curge untura (sau
grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦
Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap.
2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese.
3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. –
Lat. nasus.nas (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nas (násuri), s. n. –
1. Organ al mirosului. –
2. Nerușinare, neobrăzare. –
Megl. nas, istr. nǫs. Lat. nāsus (Pușcariu 1154; Candrea-Dens., 1205; REW 5842),
cf. it. naso, friul.,
prov.,
cat. nas, fr. nez. –
Der. năsos, adj. (cu nas mare);
năsut, adj. (năsos), cuvînt suspect, pe care Pușcariu 1157, Candrea-Dens., 1206 și REW 5843 îl derivă din
lat. nāsūtus, cf. it. nasuto.nas (Dicționar de argou al limbii române, 2007)NAS bârnău, carină, cârmă, nașcarină, pătlăgea, trompă.
nas (Dicționar de argou al limbii române, 2007)nas! interj. 1. (
rostită atunci când strănută cineva) noroc!, sănătate!
2. (
țig.) fugi!
nas (Dicționaru limbii românești, 1939)nas n., pl.
urĭ (lat.
nasus și
nasum, germ.
nase, vsl.
nosŭ; pv. cat.
nas, fr.
nez. V.
nare). Proeminența din mijlocu fețeĭ între ceĭ doĭ obrajĭ, gură și frunte și care e organu mirosuluĭ.
Fig. Libertate prea mare aroganță:
a-țĭ lua nas. Îndrăzneală, curaj:
a nu avea nas să viĭ. A vorbi pe nas, a vorbi afectat și cu fudulie saŭ a vorbi fornăit.
A-țĭ sufla nasu, a-țĭ curăța nasu suflîndu-l.
A te întîlni nas în nas cu cineva, a te întîlni bot în bot, față în față.
A duce de nas, a duce pe cineva după placu tăŭ.
A rîde cuĭva în nas, a-ĭ rîde cu nepăsare în față.
A tăia cuĭva nasu, a-ĭ scurta pretențiile, a-l face respectuos.
Cu nasu pe sus (orĭ
în sus), arogant, mîndru.
A-țĭ lua nas, a prinde curaj, a deveni îndrăzneț, arogant.
A lăsa, a pleca nasu, a deveni maĭ modest, maĭ moderat.
Nu e de nasu tăŭ, nu e de mutra ta, nu e p. un inferior ca tine.
A strîmba din nas, a face mofturĭ, a se arăta nemulțumit.
A fi cu țîfna'n nas, a fi țîfnos, mofturos.
A-țĭ cunoaște lungu nasuluĭ, a ști cît trebuĭe să îndrăzneștĭ, cît să te întinzĭ.
A da nas cuĭva, a-l încuraja să fie obraznic.
A da cu nasu de ceva, a da peste ceva, a întîlni ceva.
A da în nas, a da în bot, a cădea de osteneală.
A da pe la nas, a duce pe la nas, a da să miroasă.
A-țĭ lua nasu la purtare, a te obrăznicĭ.
A scoate cuĭva ceva pe nas, a-ĭ imputa ceĭa ce aĭ făcut p. el, a-l plictisi aducîndu-ĭ aminte un serviciŭ făcut saŭ făcîndu-l să sufere perderĭ marĭ maĭ de cît un cîștig pe care l-a avut pe nedrept.
A-țĭ băga nasu'n toate, a te amesteca în toate.
nas (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nas s. n.,
pl. násurinas (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nas n.
1. parte răsărită a feții, organul mirosului;
a tăia nasul, a înfrâna semeția (în vechea legislațiune, tăierea nasului era o pedeapsă infamantă și persoana astfel slutită era expusă disprețului și înjosirii);
2. fig. libertate prea mare, aroganță:
a da nas, a-și lua nas; 3. curaj prea mare, cutezanță:
a nu avea nas, a-i tăia nasul; 4. obraz, persoană:
asta nu e de nasul tău; a da peste nas, a pune la locul său;
a duce (a purta) de nas, a purta cu vorba, a amăgi într´una;
cu nasul în jos, umilit, trist. [Lat. NASUS].