namilă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NÁMILĂ, namile, s. f. Ființă sau lucru foarte mare; matahală, colos. ♦ Ființă fantastică de mărime enormă și de obicei cu înfățișare îngrozitoare. –
Et. nec.namilă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)námilă (námile), s. f. – Gigant, uriaș. –
Megl. namilă. Creație expresivă,
cf. momîie și
der. sale.
Der. propusă de Cihac, II, 192, din
sl. namira „culme”, nu este convingătoare. Legătură cu rădăcina expresivă
mam- a fost indicată deja de Tiktin, Candrea și Scriban. Numeroase
var. mamilă, momilă, mamină, mamișă, manină etc. –
Natimă, s. f. (monstru, sperietoare, pocitanie; vrajă, descîntec împotriva unui dușman), în
Olt., este un rezultat al lui
anatimă încrucișat cu aceste cuvinte.
namilă (Dicționaru limbii românești, 1939)námilă (vest),
mámilă, mámină și
mánină (est) f., pl.
e și
ĭ (V.
momîĭe). Colos, ceva voluminos:
o namilă de om, de munte. – La As. 155:
o fĭară manină. Și
nămálă, pl.
e (Ret.).
namilă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)námilă s. f.,
g.-d. art. námilei; pl. námilenamilă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)namilă f.
1. arătare uriașă;
2. colos:
o namilă de om CR.
namilă de marmură OD. [Disimilat din
mamilă: v.
momâie].