nacafa (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NACAFÁ, nacafale, s. f. (
Înv. și
reg.)
1. Pretenție; capriciu, toană.
2. Preocupare, pasiune.
3. Necaz, neajuns; belea, pacoste. [
Pl. și:
năcăfale] – Din
tc. nafaka.nacafa (Dicționaru limbii românești, 1939)nacafá (din
nafaca, d. turc.
nafaka, [ar.
nafakat], pensiune alimentară, solda zilnică a ienicerilor).
Vechĭ. (
nafaca). Pensiune, porțiune, tain.
Fig. (
nacafa). Soartă.
Azĭ. Fam. (
nacafale). Greutățĭ, belele:
fie-care meserie are nacafelel eĭ. Obiceĭurĭ saŭ pretențiunĭ plicticoase, mofturĭ:
da multe nacafale maĭ are și cucoana asta !nacafa (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!nacafá/năcăfálă (
înv.,
reg.)
s. f.,
art. nacafáua/năcăfála, g.-d. art. nacafálei/năcăfálei; pl. nacafále/năcăfále, art. nacafálele/năcăfálelenacafà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nacafà f.
1. Mold. neajuns, nevoie:
și popia are multe nacafale, e greu de purtat CR.;
2. soartă:
i-a fost nacafaua; filozof, asta era nacafaua mea, nu negustor CAR. [Metateză din
nafacà, leafă (în special leafa zilnică a ienicerilor) = turc. NAFAKA, subzistență (serb. NAFAKA, soartă)].