mușca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUȘCÁ, mușc, vb. I.
1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊
Expr. A-și mușca mâinile (sau
degetele) =
a) a se căi amarnic;
b) a se înfuria.
A-și mușca limba (sau
buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni.
A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să...
A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort);
p. ext. a muri (
1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦
Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.).
2. Intranz. și
tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca).
3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. –
Et. nec.mușca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mușcá (múșc, mușcát), vb. – A apuca cu dinții. –
Var. înv. mucica. Mr. mîșcu, mușcu, mușcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma
înv. și dialectală
mucicare, trebuie să se presupună un
lat. *
muticāre ‹
mutῑre „a mormăi”, formații paralele
lat. mussāre ›
*mussicāre ›
sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în
ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un
lat. *
muccicāre, în loc de
*mūccŭlare ‹
mūccus (Candrea,
Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din
lat. mucceus încrucișat cu
morsĭcāre (Pușcariu,
Jb., XI, 61; REW 5767),
cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. mușcător, adj. (care mușcă; coroziv);
mușcătură, s. f.;
remușcare, s. f. (căință) format după
fr. remords.mușca (Dicționar de argou al limbii române, 2007)mușca, mușc (intl.) I. v. t. 1. a fura.
2. a primi, a obține.
3. a câștiga.
II. v. i. a începe să recunoască faptele comise.
mușca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mușcá (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. mușc, 2
sg. muști, 3
múșcă; conj. prez. 3
să múștemușcà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mușcà v.
1. a apuca și a rupe cu dinții:
câinele mușcă, a mușca din pâine; a-și mușca degetele (buzele), a se căi amarnic de ceva;
2. fig. a critica, a ataca cu vorba. [Vechiu-rom.
mucicà, de origină necunoscută].