muzică (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÚZICĂ, (
4)
muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică.
2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei.
3. (Adesea
fig.) Creație componistică, melodie, cântec;
p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊
Expr. (
Fam.)
A-i face (cuiva)
muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal.
4. Orchestră. ◊
Muzică militară = fanfară.
Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din
lat.,
it. musica, fr. musique, germ. Musik.muzică (Dicționar de neologisme, 1986)MÚZICĂ s.f. 1. Arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente.
2. Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei.
3. Operă, bucată muzicală, melodie; (
p. ext.) totalitatea operelor muzicale.
4. Formație instrumentală; orchestră. ◊
Muzică militară = fanfară; (
fam.)
a-i face (cuiva)
muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. [Var.
musică s.f. / < lat., it.
musica, fr.
musique < gr.
mousike – arta poeziei și a cântecului].
muzică (Marele dicționar de neologisme, 2000)MÚZICĂ s. f. 1. artă care exprimă cu ajutorul sunetelor sentimente și atitudini. ♦ ă sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor. 2. știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ ușoară = muzică cu caracter distractiv, adesea în ritmuri de dans. 4. formație instrumentală; orchestră. ♦ ~ militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it.
musica, fr.
musique, germ.
Musik)
muzică (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)múzică (múzici), s. f. –
1. Creație artistică cu ajutorul sunetelor. –
2. Muzicuță, armonică. –
3. (
Arg.) Gură, plisc. –
Mr. muzica. Fr. musique, și în
mr. din
it. musica, cf. tc.,
bg. muzika. Este dubletul lui
musichie, s. f. (muzică; muzică gregoriană),
înv., din mgr. μουσιϰή (Gáldi 212),
cf. sl. musikija. Ortografia
musică (și
der.) este
înv. –
Der. muzic, s. m. (
înv., muzician), din
it. musico; muzical, adj., din
fr. musical; muzicant, s. m., din
germ. Musikant; muzicesc, adj. (
înv., muzical);
muzicuță, s. f. (armonică;
Arg., gură).
muzică (Dicționar de argou al limbii române, 2007)muzică, muzici s. f. gălăgie, scandal.
muzică (Dicționaru limbii românești, 1939)*múzică f. (lat.
música, vgr.
musiké, fem. d.
musikós, muzical, d.
mûsa, muză). Arta de a combina sunetele ca să formeze un cîntec, să placă auzuluĭ. Teoria acesteĭ arte:
a învăța muzica. Trupă de muzicanțĭ:
muzica militară. Instrument muzical automatic saŭ mică armonică de gură (Pop.).
Muzică cifrată, sistema de a scrie o melodie cu cifre și cu alte semne.
A face muzică, a studia muzica, a cînta:
de la 4-6 fac muzică. – Muzica a fost știută din cea maĭ mare vechime. La vechiĭ Grecĭ, aŭ fost renumițĭ muzicanțĭ Apóline, Orfeŭ, Linu și Anfione. După legendă, la sunetele lireĭ luĭ Anfione, petrele [!] s´aŭ mișcat singure și aŭ format zidurile Tebeĭ, ĭar cînd cînta din liră Orfeŭ, fearele [!] veneaŭ lîngă el și ascultaŭ în tăcere, și arboriĭ îșĭ clătinaŭ în cadență ramurile. Renumit e și Pan, care cînta din naĭ. Din Biblie îl știm pe David, care pin [!] sunetele harpeĭ liniștea furiile luĭ Saul. Notele muzicale cu care scriem noĭ astăzĭ îs inventate de Italianul Guido din Arezzo. – Vechĭ
musichíe (după ngr.). V.
psaltichie.muzică (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MÚZICĂ (‹
lat.,
it.,
fr.,
germ.)
s. f. 1. Artă ale cărei mijloace de exprimare sunt sunetele.
2. Știința sunetelor și a organizării acestora conform unor sisteme (privind modul, tonalitatea, ritmul) și unor norme de compoziție (privind, melodia, armonia, polifonia, forma).
3. Operă muzicală, producție aparținând muzicii. ◊
M. vocală =
m. concepută pentru voce.
M. instrumentală =
m. destinată unui instrument sau unui ansamblu instrumental.
M. de cameră =
m. destinată unui grup restrâns de interpreți.
M. simfonică =
m. concepută pentru orchestra simfonică.
M. vocal-simfonică =
m. concepută pentru un ansamblu mare, compus din orchestră și cor.
M. programatică v. programatic. M. religioasă =
m. vocală sau vocal-instrumentală compusă pe texte de rugăciuni, cântată în timpul serviciului divin.
M. concretă = lucrare muzicală realizată prin înregistrarea pe bandă de magnetofon a unor sunete din natură sau produse artificial, care apoi sunt transformate sau montate; inventatorul ei este inginerul și muzicianul francez P. Schaeffer, care a realizat primele experiențe în 1948.
M. serială v. dodecafonism. M. ușoară =
m. de largă accesibilitate, bazându-se pe intonații de cântec, pe ritmuri de dans sau de marș.
M. populară =
m. de largă circulație, caracterizată prin faptul că este o creație colectivă și anonimă.
M. de teatru =
m. originală, concepută pentru a acompania desfășurarea unei reprezentații teatrale.
M. de film =
m. înregistrată, ce constituie coloana sonoră a unei pelicule cinematografice. Mai există
m. de dans, m. corală, m. pop, m. rock, m. folk, m. de jaz, m. electronică etc.
4. Formație instrumentală. ◊
M. militară = fanfară.
muzică (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!múzică s. f.,
g.-d. art. múziciimuzică (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)muzică f.
1. arta de a combina sonurile gamei într´un mod plăcut auzului:
a studia muzica; 2. studiu, executarea bucăților muzicale:
a face muzică; 3. companie de muzicanți:
muzica regimentului. [Termen primitiv mitologic: arta Muzelor].