mut (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mut (mútă), adj. – Silențios, tăcut, care nu vorbește. –
Mr.,
megl.,
istr. mut. Lat. mūtus (Pușcariu 1144; Candrea-Dens., 1189; REW 5798),
cf. v. it. muto, friul.,
prov.,
cat. mut, v. fr. mu, sp.,
port. mudo. –
Der. mutul, s. m. art. (
Arg., lacăt);
mutălău, s. m. (prost, nătîng);
mutulică, s. m. (prost);
muți, vb. (a rămîne mut),
cf. amuți (după Pușcariu 1147 și REW 5786, din
lat. *mūtῑre, în loc de
mūtescĕre, cf. prov. mudir);
muțește, adv. (ca muții; prin semne);
muțeală (
var. muție, muțenie),
s. f. (calitatea de a fi mut);
mutism, din
fr. mutisme. – Din
rom. provin
bg. mut (Capidan,
Raporturile, 230),
bg. din
Trans. mutien (Miklosich,
Bg., 127),
mag. muta (Edelspacher 19) și
ngr. μοῦτος (Murnu,
Lehnw., 33).