mulțime (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MULȚÍME, mulțimi, s. f. 1. (La
sg., adesea cu determinări) Număr mare de ființe sau de lucruri, cantitate mare.
2. (La
sg.) Lume multă strânsă laolaltă, grămadă de oameni;
spec. masele largi ale populației; colectivitate.
3. (
Mat.) Ansamblu de obiecte, numite elemente, grupate fie prin indicarea tuturor elementelor, fie prin formularea unei proprietăți caracteristice lor și numai lor. ◊
Mulțime vidă = mulțime care nu conține nici un element.
Mulțimi disjuncte = mulțimi care nu au nici un element comun.
Mulțimi echivalente = mulțimi între care se poate stabili o corespondență biunivocă. –
Mult +
suf. -ime.mulțime (Dicționaru limbii românești, 1939)mulțíme f. (d.
mult). Mare număr, mare cantitate, grămadă:
o mulțime de oamenĭ, de banĭ, de case, de pămînt. Gloată, vulg, prostime, mulțime de oamenĭ:
omu nobil nu caută aplauzele mulțimiĭ. O mulțime, o mare cantitate:
eraŭ o mulțime. Mult timp:
am așteptat o mulțime.mulțime (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mulțíme s. f.,
g.-d. art. mulțímii; pl. mulțímimulțime (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mulțime f.
1. număr mare:
mulțime de oameni, mulțime de idei; 2. partea cea mai comună a poporului: gloată, prostime.