muche (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÚCHE s. f. v. muchie.muche (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)múche (múchi), s. f. –
1. Colțul unei piese. –
2. Șale, spinare. –
3. Intersecția a două planuri. –
4. Vîrf, culme. –
Mr. mucl’e, megl. mucl’ă. Origine îndoielnică. Pare să reprezinte
lat. cŭmŭlus, într-o formă *
mŭcŭlus, cf. it. mucchio (Cipariu,
Archiv., 470;
Arch. glott. it., IV) și, prin urmare, ideea de „proeminență” sau „ieșitură”. E posibil ca acest cuvînt să se fi confundat cu
mŭtŭlus, „modilion” (Pușcariu 1114; REW 5797; Graur,
BL, V, 70; Tiktin; Candrea) și chiar că provine direct din acest ultim cuvînt; fără îndoială, pare să fie vorba de un termen tehnic, care cu greu s-ar fi păstrat în
rom. Der. din
lat. mŭtĭlus, „schilodit, vătămat” (Candrea-Dens., 1159; Pascu, I, 120) nu este convingătoare. –
Der. mucher, s. n. (instrument de îndreptat).
muche (Dicționaru limbii românești, 1939)múche f. (d. lat.
mútulus îld.
mútilus, mutilat, truncheat. Din fem.
mútula s´a făcut
*mutla, mucia, muche, ca și
așchie, veche). Acea parte a cuțituluĭ (toporuluĭ, săbiiĭ) care e opusă ascuțișuluĭ și nu poate tăĭa. Cant, acea parte a uneĭ cărămizĭ, uneĭ lespezĭ, unuĭ dulap care e opusă latuluĭ:
cărămida are patru muchĭ. Muchea dealuluĭ, culmea dealuluĭ.
Oglindă cu muchĭ, oglindă cu muchile tăĭate în formă de unghĭ obtuz (fr.
biseau).