mormăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MORMĂÍ, mórmăi, vb. IV.
Intranz. 1. (Despre urși) A scoate sunete scurte și joase, caracteristice speciei; a mormorosi. ♦
P. ext. (Despre alte animale) A scoate sunete groase asemănătoare cu ale ursului.
2. Fig. (Despre oameni) A vorbi nedeslușit, pe un ton coborât sau nazal, de obicei cu intenția de a manifesta o nemulțumire; a bombăni, a mârâi. ◊
Loc. adv. Pe mormăite = mormăind (pentru a-și arăta nemulțumirea); cu nemulțumire, fără plăcere, cârtind. [
Prez.,
ind. și:
mormăiesc. =
Var.: (
reg.)
mornăí vb. IV] –
Mor +
m[or] +
suf. -ăi.mormăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mormăí (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. mórmăi, 3
mórmăie, imperf. 3
sg. mormăiá; conj. prez. 3
să mórmăiemormăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)mórmăĭ, mórnăĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (imit. ca și
mîrîĭ și
murmur; rus.
murnýkatĭ, a toarce ca pisica; ung.
mormolni și
mormogni, germ.
murmeln, a mormăi). Scot un glas ca ursu supărat.
Fig. Murmur, bodogănesc, vorbesc singur de cĭudă. – Și
mormoĭ (NPl. Ceaur, 102),
mîrnîĭ și
mormorosesc. V.
borborosesc.mormăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mormăì v.
1. a scoate un glas înfundat:
ursul mormăe; 2. fig. a-și arăta nemulțumirea prin murmure. [Onomatopee].