monomer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONOMÉR, monomeri, s. m. Substanță chimică simplă, de obicei organică, cu greutate moleculară mică și cu caracter instabil, care intră în constituția unui polimer. – Din
fr. monomère.monomer (Dicționar de neologisme, 1986)MONOMÉR s.m. Moleculă simplă care intră în constituția polimerilor. [< fr.
monomère, cf.
monos – unic,
meros – parte].
monomer (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONOMÉR adj., s. m. 1. (compus chimic) din molecule simple. 2. (despre gineceu, ovar etc.) dintr-o singură piesă. (< fr.
monomère)
monomer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)monomér s. m.,
pl. monoméri