mono (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONO1- Element de compunere cu sensul de „unic”, „singur”, „o dată”, care servește la formarea unor substantive și a unor adjective. – Din
fr. mono-.mono (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONO2 adj. invar. Monofonic. – Din
fr.,
engl. mono.mono (Dicționar de neologisme, 1986)MONO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „unu”, „singur”, „unic”, „o dată”. [Var.
mon-. / < fr.
mono-, cf. gr.
monos].
mono (Marele dicționar de neologisme, 2000)MON(O)- elem. „unul, singur, unic”. (< fr.
mon/o-, cf.
gr. monos)
mono (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONO1- elem. mon(o)-.
mono (Dicționaru limbii românești, 1939)*móno- (vgr.
mónos, singur), prefix care înseamnă „singur, cu unu (una)”, ca în:
monoton.mono (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*móno adj. invar.