molfăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOLFĂÍ, mólfăi, vb. IV.
Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură cu greutate (din cauza lipsei dinților); a clefăi, a morfoli;
p. ext. a mânca încet, fără poftă. ♦ A roade în dinți sau a învârti prin gură un lucru necomestibil.
2. Fig. A rosti (ceva) nedeslușit; a îngăima. [
Prez. ind. și:
molfăiesc] – Formație onomatopeică.
molfăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)molfăí (a molfăi) (fam.) vb., ind. prez. 3
mólfăie, imperf. 3 sg.
molfăiá; conj. prez. 3
să mólfăiemolfăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)molfăí (molfăiésc, molfăít), vb. – A clefăi, a morfoli. –
Var. morfăi, molfeca. Creație expresivă,
cf. var. lui
morfoli, fonfăi, fîlfîi, corfoși. Der. din
sl. mlŭriti „a se frămînta” (Cihac, II, 202) este improbabilă. –
Der. molfă, s. f. (tumoare), prin încrucișare cu
bolfă; molfăit, s. n. (clefăială).
molfăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)mólfăĭ și
-ĭésc v. intr. (var. din
mufluĭesc și
morfolesc. Cp. și cu rus.
mĕámlitĭ, a molfăi. Bern. 2, 75). Mestec mereŭ avînd mîncare în gură orĭ nu, cum fac maĭ ales bătrîniĭ fără dințĭ. V. tr.
Neavînd ce să lucrez, molfăĭam toată ziŭa mere uscate. – Și
mórfăĭ (Munt. vest)
morfăind fire de ĭarbă și de costreĭ (VR. 1913, 7-8, 52).
molfăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)molfăì v. a mesteca încet ca babele cari n ’au dinți:
molfăind la pere uscate CR. [Onomatopee ce exprimă sgomotul fălcilor când mestecă].