moft (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOFT, mofturi, s. n. (
Fam.)
1. Lucru, problemă fără valoare, fără însemnătate; fleac, nimic, bagatelă. ◊
Expr. A umbla cu mofturi = a invoca motive lipsite de temei. ♦ (Rar) Șmecherie, tertip.
2. (La
pl.) Capricii, fandoseli, nazuri, fasoane. – Din
tc. müft.moft (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)moft (mófturi), s. n. –
1. Fleac, bagatelă. –
2. Scorneală, balivernă. –
3. Fason, sclifoseală.
Tc. muft, din
per. muft „fără importanță” (Loebel 204; Șeineanu, II, 262; Lokotsch 1492),
cf. sb. mufte „gratuit”. La ultimul sens e posibilă intervenția unei încrucișări cu
ngr. μόχθος „dificultate” (Cihac, II, 677). –
Der. moftangiu, s. m. (palavragiu, șarlatan);
moftangioaică, s. f. (șarlatancă, escroacă; sclifosită, fandosită);
moftologie, s. f. (neseriozitate);
moftolog, s. m. (grandoman, snob);
mofturos, adj. (năzuros, fandosit).
moft (Dicționaru limbii românești, 1939)moft n., pl.
urĭ (turc. [d. pers.]
müft, gratuit; sîrb.
mufte, degeaba).
Fam. Lucru fără valoare, fleac:
această vorbă e un moft. A face mofturĭ, a face nazurĭ, a refuza:
sătulu face mofturĭ la mîncare, ĭar flămîndu mănîncă și pe dracu. A umbla cu mofturĭ, a glumi, a te juca, a nu proceda serios:
la războĭ nu se umblă cu mofturĭ. Interj. de dispreț și nepăsare: –
A zis că se va răzbuna. – Moft!moft (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)moft s. n.,
pl. mófturimoft (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)moft n.
1. bagatelă;
2. minciună, fleac:
umblă cu mofturi; 3. pl. nazuri:
face mofturi. [Turc. MUFT, gratuit, ieftin].