mocan (Dicționarul limbii române contemporane, 1980)MOCÁN, mocani, s.m. Nume dat locuitorilor din regiuinile muntoase (în special în Transilvania); cioban din aceste regiuni.
mocan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOCÁN, mocani, s. m. Locuitor (român) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei);
spec. cioban din regiunile muntoase (mai ales ale Transilvaniei); mocârțan (
1). –
Moacă +
suf. -an.mocan (Dicționar de argou al limbii române, 2007)mocan, mocani s. m. (peior.) om naiv / credul.
mocan (Dicționaru limbii românești, 1939)mocán, -că s. (răd.
moc- din
moacă, mocoțan și
moglan, rudă cu ung.
mokány, om grosolan,
mokogni, a vorbi neînțeles, a hondrăni. Cp. cu
bădăran). Locuitor de munte, maĭ ales Ardelean (cînd e vorba de cărturarĭ, e ironic). Cĭoban de pin [!] Săcele și împrejurimĭ.
Fig. Mocofan, mocîrțan, om necĭoplit. V.
momîrlan, moroĭan, țuțuĭan, cojan.mocan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mocán s. m.,
pl. mocánimocan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mocan m.
1. cioban dela poalele Bucegilor, păstor din Carpați;
2. fig. mojic, necioplit. [Dintr’un radical
moc (cf.
mocăì), de unde
moacă, mocan, mocârță, mocofan etc.].
mocan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mocan m. broscoiu (se aude în Gorjiu). [V.
moacă].