moț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊
Expr. (
Fam.)
(A fi) cu moț (în frunte) sau
mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav.
A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva.
Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție.
A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică;
p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la
pl., în forma
moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți;
p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu.
2. Smoc de pene de pe capul unor păsări.
3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc.
4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus:
moțul-curcanului =
a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (
Polygonum orientale);
b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (
Amaranthus caudatus).
5. Nume dat unor inflorescențe.
6. (
Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (
Potamogeton perfoliatus).
7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [
Pl. și:
moațe.] –
Et. nec.