moț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊
Expr. (
Fam.)
(A fi) cu moț (în frunte) sau
mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav.
A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva.
Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție.
A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică;
p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la
pl., în forma
moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți;
p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu.
2. Smoc de pene de pe capul unor păsări.
3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc.
4. Pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus:
moțul-curcanului =
a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (
Polygonum orientale);
b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (
Amaranthus caudatus).
5. Nume dat unor inflorescențe.
6. (
Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (
Potamogeton perfoliatus).
7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [
Pl. și:
moațe.] –
Et. nec.moț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOȚ2, MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și
f. Român din Munții Apuseni; moțogan. –
Cf. moț1.
moț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. –
Var. (
pl.)
moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu
mot-, ca
boț față de
bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”,
cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1876, 32), sau din
sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză,
ț s-ar explica prin
pl. moți, care nu apare).
Der. moța, vb. (a da formă de vîrf);
moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul);
moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr);
moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare);
moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu
moț apare evident (Tiktin; Candrea);
moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență);
moțăilă, s. m. (somnoros);
moțăitură, s. f. (picoteală);
muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf);
muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din
rom. provine
bg. moc (Capidan,
Raporturile, 227). –
Cf. mot-.moț (Dicționaru limbii românești, 1939)moț n., pl.
urĭ (cp. cu it.
mazzo, buchet, și cu rom.
boț și
hoț. Există și bg.
moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ.
Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ.
Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (
polýgonum orientale). V.
gîță.moț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)moț1 (persoană)
s. m.,
pl. moțimoț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)moț2 (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf)
s. n.,
pl. móțurimoț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)moț3 (fundă, bigudiu) (
fam.)
s. n.,
pl. moáțemoț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)moț n.
1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet;
2. spicul porumbului;
3. tufă de pene pe cap la păsări;
4. fig. îndrăzneală, pretențiune:
el e mai cu moț; cu moț, exagerat:
spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].