miniatură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MINIATÚRĂ, miniaturi, s. f. 1. Operă de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni reduse, lucrată cu multă finețe și minuțiozitate. ◊
În miniatură =
a) (
loc. adj.) de proporții reduse;
b) (
Loc. adv.) pe plan restrâns, limitat; în mic. ♦ Desen ornamental sau figurativ executat în culori, care împodobea vechile cărți și manuscrise (religioase). ♦ Spectacol sau emisiune radiofonică sau de televiziune cu numere artistice de mici proporții.
2. Obiect de dimensiuni reduse;
spec. obiect de mici dimensiuni care reproduce, la o scară mult redusă, un alt obiect. [
Pr.: -ni-a-] – Din
fr. miniature, it. miniatura, germ. Miniatur.miniatură (Dicționar de neologisme, 1986)MINIATÚRĂ s.f. 1. Pictură fină și delicată de mici dimensiuni (făcută pe fildeș, pe email etc.).
2. Literă ornată sau ornament pictat care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise.
3. Operă de artă, de literatură de dimensiuni mici, lucrată cu finețe. ♦ Obiect de dimensiuni reduse. [Pron.
-ni-a-. / cf. fr.
miniature, it.
miniatura].
miniatură (Marele dicționar de neologisme, 2000)MINIATÚRĂ s. f. 1. pictură fină și delicată de dimensiuni reduse. 2. literă ornată care împodobea titlul sau începuturile capitolelor în vechile manuscrise. 3. operă de artă, de literatură, piesă muzicală de dimensiuni mici, lucrată cu finețe. ◊ obiect de dimensiuni reduse. (< fr.
miniature, it.
miniatura, germ.
Miniatur)
miniatură (Dicționaru limbii românești, 1939)*miniatúră f., pl.
ĭ (fr.
miniature, d. it.
miniatura, d.
miniare, a picta acŭarele și alte lucrurĭ micĭ, lat.
miniare, a văpsi [!] cu cinabru, lat.
minium. V.
miniŭ). Literă ornată trasă cu miniŭ pe vechile manuscripte. Pictură fină și mică făcută pe vechile manuscripte. Acŭarelă foarte mică și fină:
portret în miniatură. Tabloŭ pictat în acest gen:
o frumoasă miniatură. Fig. Obĭect de artă mic și lucrat cu mare delicateță:
această cutie e o adevărată miniatură. O miniatură de om, un om prea mic.
În miniatură, în proporțiunĭ reduse de tot:
pe masa luĭ era o corabie în miniatură.miniatură (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MINIATÚRĂ (‹
fr.,
it.,
germ. {i})
s. f. 1. Pictură de manuscris al cărei nume vine de la roșul de
miniu, cu care se scriau unele litere în manuscrisele medievale; anluminură. ♦ Arta de a decora un manuscris. Ilustrarea textelor este cunoscută din Antichitate. În primele secole
d. Hr., romanii ornau unele scrieri celebre (Terențiu, Virgiliu) cu inițiale, portrete ale autorilor și scene legate de conținut. Arta
m. a fost cunoscută și în Orientul antic, ulterior în Persia, India și America precolumbiană. Epoca de aur a
m. a fost Evul Mediu. Atelierele din mănăstiri sau cele laice, precum și artiștii în slujba suveranilor ori a marilor colecționari, umpleau spațiile lăsate de copiști cu imagini și ornamente. Decorul esențial erau literele ornate, la care se adăugau frontispicii, chenare, viniete. Meșteșugul
m. s-a mutat din Bizanț în răsăritul și apusul Europei, fiind marcat de particularitățile stilurilor naționale. Până în
sec. 14, erau împodobite cu
m. cărțile bisericești, apoi au început să fie ilustrate și cărțile laice (cronici, romane cavalerești) cu imagini adaptate la text. După generalizarea tiparului, gravura pe lemn și metal a înlocuit
m. Pe
terit. României, cel mai vechi manuscris cu
m. este „Tetraevanghelul” slavo-grec, caligrafiat și pictat în 1429, la mănăstirea Neamț, de
Gavriil Uric, întemeietorul școlii moldovenești de
m. Foarte importantă a fost activitatea lui
Anastasia Crimca, de la începutul
sec. 17, care a fundat la mănăstirea Dragomirna o școală de caligrafi și miniaturiști; el a împodobit o serie de manuscrise cu zeci de
m. de inspirație biblică. În Țara Românească, „Evangheliarul slavon” de la mănăstirea Bistrița (Vâlcea), de la începutul
sec. 16, este decorat cu
m. reprezentând scene biblice. În
sec. 18, au fost executate
m. în manuscrisele cărților populare („Alexandria”, „Esopia” ș.a.), unul dintre cele mai valoroase fiind „Erotocritul” lui Petrache Logofătul
2. Picturi de mici dimensiuni, executate cu finețe, în tempera sau ulei, pe pânză, pergament hârtie, fildeș etc.;
p. ext. piesă artistică de proporții mici, reprezentând reproducerea la scară redusă a unui obiect. ◊
Loc. În miniatură = a) mic, miniatural; b) pe plan restrâns, în mic.
3. (În arta smalțurilor) Pictură pe o placă de metal, realizată prin suprapunerea culorilor vitrifiabile.
4. (
MUZ.) Piesă muzicală de dimensiuni reduse, pentru diverse instrumente, solistică sau camerală.
miniatură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)miniatúră (-ni-a-) s. f.,
g.-d. art. miniatúrii; pl. miniatúriminiatură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)miniatură f.
1. un fel de pictură foarte fină ce se face cu colori muiate în apă gumată;
2. mic obiect de artă lucrat cu delicateță:
această cutie e o adevărată miniatură; 3. fig. persoană mică și delicată.