milă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÍLĂ1, mile, s. f. 1. Sentiment de înțelegere și de compasiune față de suferința sau de nenorocirea cuiva; compătimire; îndurare; milostenie. ◊
Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = crud, nemilos, neîndurător. ◊
Loc. adv. De milă sau
de mila cuiva = dintr-un sentiment de compătimire (față de cineva). ◊
Loc. conj. De milă să nu... = de teamă ca nu cumva să... ◊
Expr. De silă, de milă sau
de milă, de silă = vrând-nevrând; de voie, de nevoie.
(A fi) vrednic de milă = (a se afla) într-o situație jalnică, (a fi) demn de compătimit.
A-i plânge (cuiva) de milă = a fi cuprins de părere de rău pentru suferințele sau pentru starea cuiva.
A face (cuiva) milă = a provoca compătimirea, a fi vrednic de plâns.
A avea milă de... = a se purta cu grijă, cu menajamente față de cineva sau de ceva.
(Ți-e) mai mare mila =
a) se zice când cineva se află într-o stare demnă de compătimire;
b) (cu valoare de superlativ) foarte tare (sau mult, dureros etc.). (
Pop.)
Fără milă de păcat = fără teama de a greși.
2. Ajutor, binefacere; (
concr.) pomană, milostenie. ◊
Expr. A cere milă =
a) a cerși;
b) a cere îndurare, iertare.
3. Stare jalnică, de compătimit în care se află cineva; mizerie. ♦ Tristețe, melancolie, jale.
4. Bunăvoință, bunătate, indulgență, înțelegere. ◊
Expr. (
Pop.)
A nu avea (sau
a nu afla)
milă (undeva sau la cineva) = a nu găsi bunăvoință (undeva sau la cineva). ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care Dumnezeu le acordă omului; grație divină, îndurare. ◊
Expr. Unde (sau
pe ce)
pune el mâna, pune și Dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. (Formulă întrebuințată mai ales în limbaj bisericesc)
Dumnezeu (sau
Domnul)
să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = Dumnezeu să se îndure (de cineva).
A lăsa (pe cineva)
în mila Domnului = a lăsa (pe cineva) în voia sorții, a nu se mai interesa de el. (
Fam.)
Dumnezeu cu mila! = fie ce-o fi! cum o da Dumnezeu!
Mila Domnului! = (exclamație care exprimă satisfacția sau adeziunea cuiva) slavă Domnului! (
Înv.)
Prin (sau
din, cu)
mila lui Dumnezeu, formulă de introducere la scrierile vechi, în acte administrative etc. – Din
sl. milŭ.milă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÍLĂ2, mile, s. f. Unitate de măsură pentru lungimi folosită în trecut, care a variat în timp și de la o țară la alta; (azi) unitate de măsură pentru lungimi egală cu 1609,3 m, folosită în Marea Britanie și în S.U.A. ◊
Milă marină = unitate de măsură pentru lungimi, folosită în navigație, egală cu 1852 m. – Din
pol. mila.milă (Dicționar de neologisme, 1986)MÍLĂ s.f. Unitate de măsură pentru lungimi, ale cărei mărimi variază în diverse țări. ◊
Milă marină = măsură de lungimi maritime, egală cu 1852 m. [Cf. lat.
mille].
milă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mílă (míle), s. f. –
1. Compasiune, pietate. –
2. Grație, ajutor divin. –
3. Pomană. –
Mr. nilă. Sl. milŭ, f. mila „demn de compasiune” (Miklosich,
Lexicon, 368; Cihac, II, 196; Berneker, II, 58; Tiktin). –
Der. milos, adj. (cu milă);
milog, s. m. (care cerșește), cu
suf. -
og, ca
olog, slăbănog, șontorog; milogi, vb. refl. (a cere de pomană; a se ruga, a se umili);
milogeală, s. f. (cerșetorie);
milogie, s. f. (cerșetorie);
milogime, s. f. (mulțime de milogi);
milui, vb. (a avea milă, a compătimi; a da de pomană);
nemiluit, adj. (care nu a primit de pomană; nemilos, neomenos; excesiv, enorm);
milosîrdie, s. f. (
înv., milă), din
sl. milosrŭdije; milosîrd, adj. (milos), din
sl. milosrŭdŭ; milosîrdi, vb. refl. (a avea milă), din
sl. milosrŭditi; miloste, s. f. (
înv., milă), din
sl. milostĭ; milostenie, s. f. (pomană, caritate), din
sl. milostyni; milostiv, adj. (clement, caritativ), din
sl. milostivŭ; milostivă, s. f. (avrămeasă, Gratiola officinalis; duh rău);
milostivenie, s. f. (clemență, milă), încrucișare între
milostenie și
milostiv; milostivi, vb. refl. (a avea milă, a compătimi pe;
refl., a binevoi, a catadicsi);
milostivnic, adj. (milos);
nemilos, adj. (inuman, fără milă);
nemilostiv, adj. (fără milă);
înmiloșa, vb. refl. (
înv., a i se face milă, a catadicsi);
milcui, vb. refl. (a cere, a cerși), din
bg. milkam se, care apare numai cu sensul modern de „a se răsfăța”;
milcuitură, s. f. (
înv., implorare), din
milcui cu
suf. expresiv
-și. Cf. umili.milă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mílă (míle), s. f. – Unitate de măsură.
Mr. milă. Lat. millia, prin intermediul
ngr. μίλι,
cf. alb.,
tc. mil. Sec. XVI.
milă (Dicționaru limbii românești, 1939)1) mílă f., pl.
e (vsl.
milŭ, fem.
mila, demn de milă. V.
milostenie). Compătimire, mizericordie, participare la suferința altuĭa:
mĭ-e milă de lume. Îndurare, grație:
din mila luĭ Dumnezeŭ. Caritate, pomană, milostenie:
a trăi din mila publică. A cere milă, a cere de pomană, a fi cerșitor [!].
milă (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *mílă f., pl.
e (neol. d. sec. 17, d. pol.
mila, d. it.
miglia, id., d. lat.
mille, o mie, de unde și fr.
mille, m.; ngr.
milli, după it. V.
mie). O măsură intinerară [!] care, la Romanĭ, era o mie de pașĭ (1472 m.).
Mila engleză, 1609 m.
Mila marină, 1852 m. (a 60-a parte dintr´un cerc de mare grad al pămîntuluĭ). – Rar și
mil, pl.
urĭ, (după ngr.).
milă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mílă1 (sentiment)
s. f.,
g.-d. art. míleimilă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mílă2 (unitate de măsură)
s. f.,
g.-d. art. mílei; pl. míle; simb. (milă marină)
Mm, (milă terestră)
mimilă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)milă f.
1. îndurare, sentiment de compătimire pentru durerile altuia și pornire de a le ușura:
îți era milă de dânsul; 2. caritate:
trăiește din mila oamenilor; 3. grație:
din mila lui D-zeu; 4. milostonie:
a cere milă, casa milelor. [Slav. MILŬ, mizerabil].