mie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÍE, mii, num. card.,
s. f. I. Num. card. Numărul care în numărătoare are locul între 999 și 1001.
1. (Cu valoare adjectivală)
O mie de ani. ◊ (La
pl.; adesea prin exagerare, indică un număr foarte mare, nedeterminat)
Mii de glasuri. 2. (Cu valoare substantivală)
Unde merge mia, meargă și suta. ◊
Loc. adv. Cu miile (sau
cu mia) = în număr foarte mare, cu duiumul. ◊
Expr. Mii și sute sau
mii și mii = extrem de mulți.
A avea o mie și o sută pe cap = a avea foarte multă treabă sau griji, nevoi etc.
3. (Intră în componența numeralelor adverbiale)
De o mie de ori pe zi. II. S. f. Numărul abstract egal cu o mie (
I). ♦ Bancnotă a cărei valoare este de o mie (
I 1) de lei; miar. –
Lat. milia (
pl. lui
mille).mie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)míe pron. pers. în dativ.
Lat. mĭhi (Candrea-Dens., 1099). Se folosește în patru feluri diferite:
mie în poziție tare, ca în
sp. a mí, și totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme:
mie nu mi-au spus; mi (cu
i vocalic), înaintea altor pronume:
mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu
i consonantic) în poziție enclitică sau proclitică:
mi-a adus, dîndu-mi; îmi în următoarele cazuri:
îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, față de
mi-a duc aminte, pronunțare familiară.
mie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)míe (míi), s. f. – Numeral cardinal după 999; miar. –
Mr. ńil’e, megl. mil’ă, istr. mil’e. Lat. mῑlia, pl. lui
mῑlle (Pușcariu 1069; Candrea-Dens., 1100; REW 5573),
cf. alb. miië (Philippide, II, 648),
it. mille, fr.,
sp.,
port. mil. –
Der. miar, s. n. (
Arg.), format după
decar, sutar; miaș, s. m. (căpitan peste o mie de soldați);
înmii, vb. (a înmulți cu o mie);
miime, s. f. (a mia parte).
mie (Dicționaru limbii românești, 1939)1) míe f. (lat.
milia, pl. d.
mille, o mie; it.
mille, fr. sp. pg.
mil. V.
milă 2). Cantitate de zece orĭ maĭ mare de cît suta. Mie de francĭ (saŭ de alte monete [!]):
se vedeaŭ miile în ladă. O mie (num.), de 10 orĭ 100:
o mie de anĭ. Număr mare:
țĭ-am spus de o mie de orĭ, de miĭ de orĭ (de foarte multe orĭ).
Miĭ și sute, foarte mulțĭ, foarte multe.
O mie de miĭ, un milion. V.
sută.mie (Dicționaru limbii românești, 1939)2) míe pron. personal de pers. I, acc. la dativ (lat.
*mihi îld.
mĭhi. Cp. cu
ție, șĭe). Mi, îmĭ:
mĭe mi se pare. – În Mold. sud, cînd e izolat,
miĭa: Cuĭ? Miĭa!mie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)*míe1 (o ~)/míe^ (o mie de dolari, cinci la mie) num.;
1000, Mmie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)míe2 s. f. (prima ~ de dolari), art. mía, g.-d. art. míei; pl. mii, art. míilemie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)míe3 v. eumie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mi-e pr. +
vb. (mi-e cald)mie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mie num.
1. de zece ori o sută:
O mie și una de nopți (v.
Halima);
2. fig. număr foarte mare:
am o mie de ocupațiuni. (Lat. MILIA].