meu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MEU, MEA, mei, mele, pron. pos.,
adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de
art. „al”, „a”, „ai”, „ale”; înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor precum și numele vorbitorului)
A mea e cartea. ◊ (La
m. pl., înlocuiește numele familiei sau rudelor vorbitorului)
Ai mei au plecat. ◊ (Înlocuiește numele avutului, bunurilor, preocupărilor etc. vorbitorului)
Am și eu ale mele. ◊
Expr. (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.)
Pe-a mea = după dorința sau după părerea vorbitorului.
II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului.
Cartea mea e bună. 2. (Indică dependența, legătura reciprocă de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.)
Tatăl meu este doctorul spitalului. 3. (Indică apartenența) Care ține de cel care vorbește; care îi este propriu.
Glasul meu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni)
Greșeala mea. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni)
Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. –
Lat. meus, mea.meu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)méu (-éa), adj. și
pron. pos. –
Mr. neu, meu, megl.,
istr. meu. Lat. meus (Pușcariu 1074; Candrea-Dens., 1091; REW 5556),
cf. it. mio (
sard. meu),
prov. mieu, cat.,
port. meu, sp. mío. Rezultatul normal,
mieu, a pierdut diftongul, prin analogie cu
f. mea (Rosetti,
BL, V, 34; Rosetti,
Mélanges, 173), sau, mai curînd, cu
pl. mei. Fără îndoială, datorită unui obicei neîntemeiat, introdus de actorul C. Nottara, dicțiunea teatrală obișnuiește să pronunțe
mieu.meu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)meu1/al meu1 adj. pr.
m. (prietenul meu/un prieten al meu, al meu prieten; prietenului meu/unui prieten al meu), pl. mei/ai mei (prietenii mei/niște prieteni ai mei, ai mei prieteni; prietenilor mei/unor prieteni ai mei); f. mea/a mea (prietena mea/o prietenă a mea, a mea prietenă), g.-d.
méle/a méle (prietenei mele/unei prietene a mele), pl. méle/ále méle (prietenele mele/niște prietene ale mele, ale mele prietene; prietenelor mele, unor prietene ale mele)meu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)meu2 (al ~) pr.
m. (prietenul tău e medic, al meu e profesor), pl. ai mei, g.-d.
álor mei; f. a mea, pl. ále méle, g.-d.
álor mélemeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)-meu/-miu (
fam.,
pop., numai după nume de grade de rudenie)
adj. pr.
m. (frate-meu/frate-miu; lui frate-meu/lui frate-miu); f. -mea (maică-mea), g.-d.
-mii (maică-mii)meŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)meŭ (est) și
mĭeŭ (vest),
mea pron. posesiv de pers. întîĭa, pl.
meĭ (vest
mĭeĭ),
mele (lat.
méus, méa, it. sp.
mio, mia, sard. cat.
meu, mia, pv.
mieu, mia, pg.
meu, minha).
Steagu meŭ, țara mea, acest steag e al meŭ, această țară e a mea. Enclitic la sing. (numaĭ cu numele de rudenie):
frate-meŭ, soră-mea saŭ
sor´mea, luĭ frate-meŭ, sor´miĭ.meu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)meu pron. exprimă o posesiune:
lucrul meu. [Lat. MEUS].