meserciu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mesérciu (-ii), s. m. – Măcelar.
Bg.,
sb. mesar „măcelar”, cu
suf. tc. -
či (Scriban). Mai puțin probabilă
der. din
sb. mesarče, dim. al lui
mesar (Tiktin; Candrea). –
Der. meserniță (
var. din Banat
mesarniță),
s. f. (măcelărie), din
sb. mesarnica.meserciŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)mesercíŭ m. (bg. sîrb.
mesar, măcelar, d.
meso, cu suf. turc.
-ciŭ, cum se deduce din Ĭorga, Negoț. 176:
pitarĭ și mesercíĭ, măcelariĭ se numeaŭ „meserciĭ”. Tkt. accentuĭază
mesércĭ și-l derivă d. sîrb.
meearče, dim. d.
mesar).
Sec. 17. Măcelar.