menhir (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MENHÍR, menhire, s. n. Monument megalitic (funerar sau de cult, întâlnit mai ales în provincia Bretagne și în sudul Angliei) de la sfârșitul epocii neolitice, construit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, așezat vertical, izolat sau în grup. – Din
fr. menhir.menhir (Dicționar de neologisme, 1986)MENHÍR s.n. Monument (funerar) megalitic, format dintr-un bloc de piatră neprelucrată înălțat vertical. [< fr.
menhir, cf. celt.
men – piatră,
hir – lung].
menhir (Marele dicționar de neologisme, 2000)MENHÍR s. n. monument (funerar) megalitic, din blocuri de piatră neprelucrată dispuse vertical, în aliniamente, sau izolate. (< fr.
menhir)
menhir (Dicționaru limbii românești, 1939)*menhír m. (celtic
menhir, d.
men, peatră [!], și
hir, lung). Monument megalitic compus dintr´o peatră colosală înfiptă vertical în pămînt. V.
megalitic.menhir (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MENHÍR (‹
fr.; {s}
cuv. breton
menhir din
men „piatră” +
hir „înalt”)
s. n. Monument megalitic de la sfârșitul Neoliticului și începutul Epocii bronzului, cu semnificația probabil de cult, construit din blocuri înalte de piatră (
c. 20 m) necioplită.
M. se găsesc izolate sau grupate în aliniamente ori în cercuri (
cromlehuri). Se găsesc răspândite pe o arie foarte întinsă, mai ales în insulele britanice, S Scandinaviei, V Germaniei, Țările de Jos, Franța,
Pen. Iberică și
ins. Baleare, S Italiei V Africii, Siria, Palestina, Caucaz, India, Japonia, Polinezia. Cel mai mare
m. (20,5 m) se află în Franța la Locmariaquer (
pen. Bretania).
V. și
megalit.menhir (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)menhír s. n.,
pl. menhíre