menadă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MENÁDĂ, menade, s. f. (
Mitol.) Bacantă;
fig. femeie exaltată, nestăpânită. – Din
fr. ménade.menadă (Dicționar de neologisme, 1986)MENÁDĂ s.f. Bacantă; (
fig.) femeie exaltată, furioasă. [< fr.
ménade, cf. gr.
mainas <
mainesthai – a fi furios].
menadă (Marele dicționar de neologisme, 2000)MENÁDĂ s. f. 1. bacantă. 2. (fig.) femeie exaltată, furioasă. (< fr.
ménade)
menadă (Dicționaru limbii românești, 1939)*menádă f., pl.
e (vgr.
mainás, mainádos, d.
mainomai, îs furios, din aceĭașĭ răd. cu
mania, manie; lat.
máenas, máenadis. V.
mînie).
Mit. Bacantă:
menadele îl uciseră pe Orfeŭ. Fig. Femeĭe furioasă, cu spiritu turburat [!].
menadă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)menádă (
livr.)
s. f.,
g.-d. art. menádei; pl. menádemenadă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)menadă f.
Mit. bacantă furioasă.