mențiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MENȚIÚNE, mențiuni, s. f. 1. Semnalare, pomenire, menționare; (
concr.) notă în care se dau informații referitoare la un eveniment, la o persoană etc. ♦ Indicație, specificare,
2. Distincție onorifică (mai mică decât premiul) care se acordă elevilor merituoși, concurenților la o competiție etc. [
Pr.:
-ți-u-] – Din
fr. mention, lat. mentio, -onis.mențiune (Dicționar de neologisme, 1986)MENȚIÚNE s.f. 1. Menționare, semnalare; indicație specială, specificare.
2. Distincție care constă în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. [Pron.
-ți-u-. / cf. fr.
mention, lat.
mentio].
mențiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)MENȚIÚNE s. f. 1. menționare; specificare, precizare. 2. distincție constând în citarea cu elogii a cuiva în urma unui concurs. (< fr.
mention, lat.
mentio)
mențiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*mențiúne f. (lat.
méntio, -ónis, rudă cu
minte și
amintesc). Acțiunea de a aminti, de a semnala, de a cita:
a face mențiunea unuĭ fapt. Mențiune onorabilă, într´un concurs, distincțiune acordată după premiile cele dintîĭ.
mențiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mențiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. mențiúnii; pl. mențiúnimențiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mențiune f. mărturie făcută prin graiu sau prin scris:
a face mențiunea unui fapt; mențiune onorabilă, distincțiune acordată întrún concurs după premiul și accesitul.