mecanic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MECÁNIC, -Ă, mecanici, -ce, subst.,
adj. I. S. f. 1. Știință care studiază mișcarea sau echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor exercitate asupra lor; tehnica procedeelor în care intervin aceste fenomene; mecanotehnică. ◊
Mecanică cerească = știință care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești sub acțiunea atracției universale. ♦ (
Înv.) Mecanism, mașină.
2. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcția și funcționarea mașinilor, îndeosebi a pieselor și a mecanismelor care servesc la transmiterea mișcării.
3. Tratat, manual de mecanică (
I 1, 2).
II. Adj. 1. Care aparține mecanicii (
I), privitor la mecanică, de mecanică.
2. (Și
adv.) Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat.
3. (Și
adv.) Care se realizează fără participarea conștiinței, a voinței; mașinal, automat. ♦ Care aplică o teză, o teorie, o dispoziție etc. fără a ține seama de specificul concret sau individual al situației, fenomenului, cazului respectiv; simplist, schematic, rigid, dogmatic.
III. S. m. și
f. Specialist în mecanică (
I 1, 2). ♦ Persoană care efectuează operații de montaj, de reparare sau de întreținere a utilajelor, mașinilor și aparatelor. ♦ Persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau un motor, cu instalațiile anexe; mașinist. – Din (
I)
lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanik, fr. mécanique, (
II)
lat. mechanicus, it. meccanico, fr. mécanique, (
III)
lat. mechanicus, germ. Mechaniker.