matuf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MATÚF, -Ă, matufi, -e, s. m.,
adj. (
Înv. și
fam.)
1. S. m. Om bătrân și ramolit; babalâc. ♦ Om ursuz, posomorât.
2. Adj. Neglijent în ținută; murdar. – DIn
tc. mâtuhmatuf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)matúf (matúfi), s. m. – Hodorog, ghiuj.
Tc. matuf, din
arab. ma‘tuf (Șeineanu, II, 252; Loebel 62; Lokotsch 1447). –
Der. matufi (
var. matofi, matosi),
vb. refl. (a se ramoli; a se moleși), a cărui ultimă
var., derivată în mod echivoc de Gáldi 208 din
ngr. ματώνω „a însîngera”, se confundă cu
matosi „a îmbăta”
der. din
matol.matuf (Dicționaru limbii românești, 1939)matúf adj. m. (turc,
matuf, [d. ar.
ma'tuh]. Care vorbește prostește, bătrîn copilăros).
Rar azĭ. Babalîc, baccea, hodorog, ramolit:
nicĭ matuf, dar nicĭ prea țingăŭ, ci om tocmaĭ în puterea vîrsteĭ (Car. VR. 1909, 11, 210).
Est. Posac, morocănos. V.
izmenit.matuf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)matúf (
înv.)
adj. m.,
s. m.,
pl. matúfi; adj. f. matúfă, pl. matúfe