marulă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MARÚLĂ, marule, s. f. (
Bot.;
reg.) Lăptucă. – Din
ngr. marúli, bg. marulja.marulă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)marúlă (marúle), s. f. – Salată verde. –
Var. (
Mold.)
marolă. Mr. mărule. Tc. marul, parțial prin mijlocirea
ngr. μαρούλιον,
ngr. μαρούλι (Șeineanu, II, 250; Meyer 260; Meyer,
Neugr. St., III, 42; Berneker, II, 21; Lokotsch 1430; Ronzevalle 156). Se consideră că-i vorba de un cuvînt de origine
gr. άμαρούλιον,
der. din
amarus; dar există și în
cuman. marul „lăptucă” (Kuun 126), astfel că ar trebui să fie cuvînt turcic;
cf. bg. maruli, alb. marulj, sb. marűlja (Vasmer,
Gr., 96).
marulă (Dicționaru limbii românești, 1939)marúlă, V.
marolă.marulă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)marúlă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. marúlei; pl. marúle