mandolină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MANDOLÍNĂ, mandoline, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță boltită și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană (de celuloid) sau prin ciupire. – Din
fr. mandoline. Cf. it. mandolina, germ. Mandoline.mandolină (Dicționar de neologisme, 1986)MANDOLÍNĂ s.f. Instrument muzical cu coarde duble de metal, care sunt puse în vibrație cu degetele sau cu o pană. [Cf. fr.
mandoline, it.
mandolina].
mandolină (Marele dicționar de neologisme, 2000)MANDOLÍNĂ s. f. instrument muzical din familia lăutei, cu cutia de rezonanță foarte boltită și corzi duble de metal, puse în vibrație cu un plectru. (< fr.
mandoline, it.
mandolina)
mandolină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mandolínă (mandolíne), s. f. – Instrument muzical. –
mr. mandolina. Fr. mandoline, it. mandolina. –
Der. mandolinist, s. m. (cîntăreț la mandolină; dandi; crai, donjuan).
mandolină (Dicționaru limbii românești, 1939)*mandolínă f., pl.
e (fr.
mandoline, d. it.
mandolino, dim. d.
mandóla, mandoră). Un fel de cobză maĭ mică și maĭ frumoasă, cu patru coarde metalice duple [!], dispuse și acordate ca și la vioară și care zbîrnîĭe atingîndu-le cu o pană.
mandolină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mandolínă s. f.,
g.-d. art. mandolínei; pl. mandolínemandolină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mandolină f. instrument de muzică cu coarde ce se bat cu o pană.