malotea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MALOTEÁ, malotele, s. f. Haină (lungă până la pământ), de obicei căptușită cu blană (scumpă), având marginile din față tivite cu blană, uneori cu guler și manșete de blană, purtată, în trecut, de femei; un fel de scurteică purtată de țărani în zilele de sărbătoare. – Din
tc. mallota.malotea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)maloteá (malotéle), s. f. – Haină de lînă cu gulerul și mînecile căptușite cu blană. –
Mr. malot. Tc. (
arab.)
malluta, din
ngr. μηλωτή (Meyer,
Türk. St., I, 53; Șeineanu, II, 245; Eguilaz 446; Löbel 60; Berneker, II, 27; Lokotsch 1380;
cf. Vasmer,
Gr., 94),
cf. sb.,
cr. mavluta, sp. marlota (Corominas, III, 268; R. Ricard,
Bull. hisp., LIII, 131-56).
malotea (Dicționaru limbii românești, 1939)maloteá și (est și)
miloteá f., pl.
ele (turc. [d. ar.]
mallota, malluta, mahlute, ngr.
miloti, blană, șubă, d. vgr.
meloté, blană,
mellotós, blănit, d.
mêlon, doric,
mâlon, oaĭe; lat.
melóta și
melôte, blană de oaĭe; it.
melóte, pv.
melota, fr.
mélote; sîrb.
ma[v]luta).
Rar. Manta blănită pe care o purtaŭ odinioară cocoanele [!], ĭar astăzĭ țărancele bogate. – Și
marotea (Rț.). V.
scurteĭcă.malotea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)maloteá (
înv.,
reg.)
s. f.,
art. maloteáua, g.-d. art. malotélei; pl. malotéle, art. malotélelemaloteà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)maloteà f.
1. manta femeiească scump îmblănită:
își scoase maloteaua sa blănită cu samur FIL.;
2. scurteica țărancelor de zile mari:
să-ți croiesc o malotea, zău, frumoasă ca o stea POP. [Turc. MALLOTA].