mahmur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MAHMÚR, -Ă, mahmuri, -e, adj.,
s. n. 1. (Adesea substantivat) Care nu și-a revenit complet din beție sau din somn; care este cu capul încă tulbure; care se simte indispus după beție sau după un somn neîmplinit.
2. Adj. Prost dispus, lipsit de voie bună, supărat, posomorât.
3. S. n. Dispoziție (bună sau rea) a cuiva. ◊
Expr. (
Reg.)
A scoate mahmurul (din cineva) = a duce la exasperare, a enerva (pe cineva). – Din
tc. mahmur.mahmur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mahmúr (mahmúră), adj. –
1. Cu capul tulbure după beție. –
2. Indispus, posomorît. –
3. (
S. n.) Indispoziție după o beție.
Mr. mahmur. Tc. mahmur, din
arab. mahmūr (Miklosich,
Türk. Elem., II, 121; Șeineanu, II, 243; Lokotsch 1359; Ronzevalle 159),
cf. ngr. μαχμούρης,
bg. mahmuren, sb. mahmuran. –
Der. mahmurie, s. f. (indispoziție).
mahmur (Dicționaru limbii românești, 1939)mahmúr, -ă adj. (turc. ar.
mahmur; ngr.
makmúris, sîrb.
mamuran, ung.
mámoros, mámorosan).
Fam. Cam beat, amețit, călit (maĭ ales după ce-aĭ dormit după beție și tot nu țĭ-e capu limpede încă). S. n., pl.
urĭ. Mahmureală, amețeală rămasă după beție.
A-țĭ ĭeși mahmuru, a te trezi din beție, a te dezmeți.
mahmur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mahmúr1 adj. m.,
pl. mahmúri; f. mahmúră, pl. mahmúremahmur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mahmúr2 (
reg.)
s. n.mahmur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mahmur a.
1. amețit (de vin, de somn):
ceva de băut mahmurilor CR.;
2. rău dispus (după chef sau insomnie):
posomorit cât un Pașă mahmur AL. [Turc. MAHMUR]. ║ n. indispozițiune (după beție):
mătușa,... scoate mahmurul din om CR.