locțiitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LOCȚIITÓR, -OÁRE, locțiitori, -oare, s. m. și
f. Persoană care ține locul alteia într-o funcție și îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia. [
Pr.:
-ți-i-] –
Loc +
țiitor (după
fr. lieutenant).
locțiitor (Dicționaru limbii românești, 1939)*locțiitór m. (
loc și
țiitor, care ține). Formă falsă îld.
locotenent saŭ
țiitor de loc, înlocuitor saŭ
suplinitor.locțiitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)locțiitór (-ți-i-) s. m.,
pl. locțiitórilocțiitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)locțiitor m. cel ce ține locul altuia.
locțiitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LOCȚIITÓR, -OÁRE, locțiitori, -oare, s. m. și
f. Persoană care ține locul alteia într-o funcție și îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia. [
Pr.:
-ți-i-] —
Loc +
țiitor (după
fr. lieutenant).