locțiitor - explicat in DEX

locțiitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
LOCȚIITÓR, -OÁRE, locțiitori, -oare, s. m. și f. Persoană care ține locul alteia într-o funcție și îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia. [Pr.: -ți-i-] – Loc + țiitor (după fr. lieutenant).

locțiitor (Dicționaru limbii românești, 1939)
*locțiitór m. (loc și țiitor, care ține). Formă falsă îld. locotenent saŭ țiitor de loc, înlocuitor saŭ suplinitor.

locțiitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
locțiitór (-ți-i-) s. m., pl. locțiitóri

locțiitor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
locțiitor m. cel ce ține locul altuia.

locțiitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
LOCȚIITÓR, -OÁRE, locțiitori, -oare, s. m. și f. Persoană care ține locul alteia într-o funcție și îndeplinește o parte din îndatoririle acesteia. [Pr.: -ți-i-] — Loc + țiitor (după fr. lieutenant).