lin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LIN1, lini, s. m. Pește cu solzi mărunți, cu corpul gros, acoperit de mucus, care trăiește prin bălți cu apă limpede și nu prea adâncă
(Tinca tinca). – Din
bg. lin.lin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LIN2, linuri, s. n. 1. Vas de lemn, de tablă sau de beton în formă de jgheab, în care se adună și se storc strugurii.
2. Vas de lemn, de tablă sau de beton în care se pune la fermentat materia primă folosită la fabricarea berii, a spirtului etc.; vas, cadă de doage unde se pun la fermentat prunele din care se face țuică. – Din
ngr. linós.lin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LIN3, -Ă, lini, -e, adj. 1. Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște (și în ritm moderat); domol, liniștit, potolit.
2. (Despre drumuri, pante etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. ♦ (Rar; despre suprafețe) Neted.
3. (Despre sunete) Lipsit de intensitate; blând, potolit. ♦ (Poetic; despre lumină) Cu o strălucire domoală, blândă, odihnitoare.
4. Calm, liniștit. –
Lat. lenus, -a (=
lenis).lin (Dicționar de neologisme, 1986)LIN- v.
lino-.
lin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lin (línă), adj. – Liniștit, senin, pașnic.
Lat. lĕnis (Pușcariu 973; Candrea-Dens., 988; REW 4977; Iordan,
Dift., 169; Rosetti, I, 107), poate prin intermediul unei
var. populare *
lĕnus, cf. it. lene, leno (Battisti, III, 2201),
prov. le, sp. len. Der. liniște, s. f. (calm, pace, tăcere), cu
suf. sl. -
iște (probabil
der. cult, nu este cuvînt pur popular);
liniști, vb. (a potoli, a calma);
liniștitor, adj. (care liniștește);
neliniștit, adj. (fără liniște);
neliniști, vb. (a îngrijora, a conturba);
neliniște, s. f. (îngrijorare, alarmă, lipsă de calm);
neliniștitor, adj. (îngrijorător, alarmant).
lin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lin (líni), s. m. – Pește (Tinca vulgaris). –
Mr. (
inar).
Sl. linĭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 28; Miklosich,
Lexicon, 337; Cihac, II, 171; Conev 63),
cf. sb. linj, ceh. lin, pol. lin, rus. lini.lin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lin (-nuri), s. n. – Teasc, călcătoare.
Ngr. ληνός (Tiktin; Conev 38; Candrea; Gáldi 206),
cf. bg. lin. Der. directă din
gr. (Roesler 571; Diculescu,
Elementele, 460) nu este posibilă.
lin (Mic dicționar mitologic greco-roman, 1969)Lin =
Linus.lin (Dicționaru limbii românești, 1939)1) lin m. (vsl.
linŭ, rus. bg.
lin). Un pește cu solzĭ micĭ (
cyprinus tinca saŭ
tinca vulgáris) care trăĭește pin [!] nomolu [!] rîurilor și bălților.
lin (Dicționaru limbii românești, 1939)2) lin n., pl.
urĭ (ngr.
linós, id., de unde și bg.
lin; vgr.
lenós, de unde și lat.
lênis, id.). Călcător, jgheabu în care se calcă (se storc) struguriĭ (azĭ înlocuit pin [!] teasc). V.
corită.