lichea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LICHEÁ, lichele, s. f. Om fără caracter, lipsit de demnitate, netrebnic; secătură. – Din
tc. leke „nerușinare”.
lichea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)licheá (lichéle) s. f. – Pungaș, ticălos, șmecher. –
Mr. liche. Tc. (
per.)
leke „murdărie” (Șeineanu, III, 78, Meyer 239; Lokotsch 1292),
cf. ngr. λεϰές,
alb. likje, bg. leké. –
Der. lichelism, s. n. (ticăloșie).
lichea (Dicționaru limbii românești, 1939)licheá f., pl.
ele (turc. pers.
leke, pată, rușine, om stricat; ngr.
lekés).
Sec. 18-19 (
lechea). Defect sufletesc (ca hoția ș. a.).
Azĭ (
lichea). Om fără caracter, om slugarnic.
lichea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)licheá s. f.,
art. licheáua, g.-d. art. lichélei; pl. lichéle, art. lichélelelichea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LICHEÁ, lichele, s. f. Om fără caracter, lipsit de demnitate, netrebnic; secătură. – Din
tc. leke „nerușinare”
licheà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)licheà f. secătură:
licheaua de stăpân al moșiei ISP. [Vechiu-rom.
lecheà, defect («
Alexandru-Vodă Moruz avea două lechele firești, lăcomia adică și scumpetea», Zilot) = turc. LEKÈ, pată, meteahnă, om stricat].