leu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)léu (léi), s. m. –
1. Animal. –
2. Monedă românească. Circula cu acest nume în
sec. XVII, cînd valora 120 de bani.
Lat. lĕo, împrumut cult, probabil din
sec. XVII.
Der. nemijlocită din
lat. (Pușcariu 968; Pascu, I, 107; Diculescu,
Elementele, 427) nu pare posibilă fonetic (
lĕo ar fi dat *
ieu, ca
lĕporem ›
iepure). Nu e sigur, așa cum consideră Diculescu și Scriban, că
Lăune ar fi reprezentantul cazului oblic,
cf. lăun. Cu atît mai puțin este probabilă
der. din
sl. livŭ (Conev 56). Sensul al doilea este o traducere din
tc. arslanli „leu” și „piastru” (Tiktin). –
Der. leoaie, s. f. (
înv.,
leona) pe care Pușcariu 966 îl derivă din
lat. *
lĕonia, este tot echivocă;
leoaică, s. f.;
leiță, s. f. (
înv., leoaică). – Din
rom. pare să provină
rut. lew (Miklosich,
Wander., 17).