lehamite (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEHÁMITE s. f. (
Pop.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În
expr.)
A-i fi (sau
a i se face) cuiva
lehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [
Var.:
lehámete s. f.] – Din
bg. liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.
lehamite (Dicționaru limbii românești, 1939)lehámite (scris și
-ete) adv. (răd.
leh din
lehăĭesc și sufixu
mite din
cogeamite).
Mold. nord. A-țĭ fi lehamite de ceva, a fi grozav de plictisit:
țăriĭ ĭ-e lehamite de demagogie. – În sud
dihamite. V.
helbet.lehamite (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lehámite (
fam.)
s. f.lehamite (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEHÁMITE s. f. (
Fam.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În
expr.)
A-i fi (sau
a i se face) cuiva
lehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [
Var.:
lehámete s. f.] — Din
bg. liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.