legiuire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEGIUÍRE, legiuiri, s. f. (
Înv. și
pop.) Acțiunea de
a legiui și rezultatul ei. ♦ Lege (juridică). ♦ Legislație. –
V. legiui.legĭuire (Dicționaru limbii românești, 1939)legĭuíre f. Legislațiune.
legiuire (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)legiuíre, -i, s.f. – Judecată: „Cu legiuiri și téltuieli” (Memoria 2001: 113). – Din legiui + -ire.
legiuire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)legiuíre (
înv.,
pop.)
(-giu-) s. f.,
g.-d. art. legiuírii; pl. legiuírilegiuire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)legiuire f. legislațiune.
legiuire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEGIUÍRE, legiuiri, s. f. (
înv. și pop.) Acțiunea de
a legiui și rezultatul ei. ♦ Lege (juridică). ♦ Legislație. —
V. legiui.