legumă - explicat in DEX

legumă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
LEGÚMĂ, legume, s. f. Nume generic dat unor vegetale (fasole, cartofi, ceapă etc.) cultivate pentru hrana omului; zarzavat. ♦ (Rar; de obicei la pl.) Mâncare, hrană. – Lat. legumen.

legumă (Dicționar de neologisme, 1986)
LEGÚMĂ s.f. 1. (Bot.) Tip de fruct dehiscent, cu două valve și semințe; păstaie. 2. Produs alimentar de origine vegetală; zarzavat. [< fr. légume, cf. lat. legumen].

legumă (Marele dicționar de neologisme, 2000)
LEGÚMĂ s. f. 1. plantă agricolă de la care se consumă în alimentație partea vegetală, sau fructele; zarzavat. 2. fruct uscat, cu mai multe semințe, dehiscent, cu două valve, la leguminoase; păstaie. 3. (spec.) om al cărui creier a fost golit și i s-au implantat anumite ordine pe care le execută ca un robot. (< lat. legumen)

legumă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
legúmă (legúme), s. f. – 1. Produs vegetal de grădinărit, verdeață. – 2. Mîncare, aliment. – 3. Merinde, provizii. Lat. legūmen (Pușcariu 962; Candrea-Dens., 975; REW 4972; DAR), cf. it., port. legume, prov. legum, v. fr. leun, cat., sp. legumbre. – Der. legumos, adj. (des, gros, se zice despre supele de zarzavat); legumărie, s. f. (grădină de zarzavat); legumi, vb. (a ciuguli, a mînca și a bea puțin; a cruța; a economisi); legumeală, s. f. (acțiunea de a ciuguli); legumitor, adj. (care mănîncă sau gustă puțin).

legumă (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
LEGÚMĂ, legume, s. f. Nume dat unor vegetale (fasole, cartofi, ceapă etc.) cultivate pentru hrana omului; zarzavat. ♦ (Rar) Mâncare, hrană. [Pl. și: legumuri] – Lat. legumen.

legumă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
legumă, legume s. f. 1. (deț.) grădinar. 2. (peior.) individ insignifiant. 3. victima unui accident vascular cerebral cu funcțiile creierului grav afectate, menținut în viață cu ajutorul aparaturii de terapie intensivă.

legumă (Dicționaru limbii românești, 1939)
legúmă f., pl. e, și vechĭ, azĭ Olt. -úme (lat. legúmen, -úminis, d. légere, a culege; it. legúme, pv. legum, vfr. leun, cat. sp. legumbre, pg. legume). Sud. Udătură, bucate, mîncare (carne, brînză, oŭă) spre deosebire de pîne [!] orĭ de mămăligă (Gr. S. 1937, 247, în Olt.). Neol. (fr. légume). Zarzavat, plantă alimentară (ceapă, usturoĭ, mărar, cartofĭ ș. a.). Bot. Fruct caracteristic plantelor din familia leguminoaselor.

legumă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
legúmă s. f., g.-d. art. legúmei; pl. legúme

legumă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
legumă f. 1. tot felul de ierburi bune de mâncat; 2. orice mâncare fiartă cu legume (în graiul țăranului). [Lat. LEGUMEN].

legumă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
LEGÚMĂ, legume, s. f. 1. Nume generic dat unor vegetale (fasole, cartofi, ceapă etc.) cultivate pentru hrana omului; zarzavat. ♦ (Rar; de obicei la pl.) Mâncare, hrană. 2. Fig. Persoană redusă la o existență vegetativă. — Lat. legumen.