lefegiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LEFEGÍU, lefegii, s. m. 1. Nume dat mercenarilor din țările române în evul mediu.
2. (
Pop. și
fam.) Salariat; funcționar. – Din
tc. ulûfeci.lefegiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lefegíu s. m.,
art. lefegíul; pl. lefegíi, art. lefegíii (-gi-ii)lefegiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lefegiu (lefeciu) m.
1. od. soldat străin cu leafă, mercenar care primia leafă și tain (în opozițiune cu
slujitor de scuteală):
după dânșii veniau lefegiii cu haine galbene OD.
aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii AL.;
2. pl. ceată de pedes-trime de 1000 de oameni sub comandă căpitanului de lefegii;
3. fam. cel ce trăiește din budgetul Statului, funcționar:
lefegiii din ziua de astăzi se hrănesc din leafă AL. [Turc. ÖLEFEDJI].
lefegiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LEFEGÍU, lefegii, s. m. 1. Nume dat mercenarilor din Țările Române în Evul Mediu.
2. (
Pop. și
fam.) Salariat; funcționar. — Din
tc. ulûfeci.lefegiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)lefegíŭ m. (turc.
ólefeği).
Vechĭ. Soldat mercenar. (Era un corp de 1000 de oamenĭ pedeștri supt [!] comanda căpitanuluĭ de lefegiĭ în sec. 18).
Azĭ. Fam. saŭ
iron. Care trăĭește din leafă, adică „funcționar”. – Și
-ciŭ (vechĭ).