larmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÁRMĂ, (rar)
larme, s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦
Fig. (Rar) Frământare, zbucium.
2. (
Înv.) Alarmă. – Din
magh. lárma, scr. larma.larmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lármă (lárme), s. f. –
1. (Înv.) Alertă, alarmă. –
2. Gălăgie, tărăboi, zgomot mare.
Germ. Alarm (‹
it. all’arme), prin intermediul
sl. (
pol.,
sb.,
cr. larma), sau al
mag. lárma (Cihac, II, 165; Gáldi,
Dict., 179). Este un dublet al lui
alarmă, s. f., din
fr. alarme. Sec. XVIII. –
Der. lărmălău, s. n. (
Trans., gălăgie),
sing. reconstituit din
pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (
înv., a alarma; a face zgomot);
lărmuitor, adj. (zgomotos).
larmă (Dicționaru limbii românești, 1939)lármă f., pl.
e (ung.
larma, pol.
larm, sîrb.
larma, d. germ.
lärm, care vine d. fr.
alarme, alarmă).
Barb. Gălăgie, tărăboĭ, tumult (zgomot de vocĭ). – La uniĭ și
lármăt.larmă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)lármă, larme, s.f. – Gălăgie, zgomot; zarvă, hormot, holcă. – Din magh. lárma, srb. larma (< germ. Lärm).
larmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lármă s. f.,
g.-d. art. lármeilarmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)larmă f. sgomot mare:
și atâta larmă făcură ISP. [Serb. LARMA; v.
alarmă].
larmă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÁRMĂ s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦
Fig. (Rar) Frământare, zbucium.
2, (
înv.) Alarmă. — Din
magh. lárma, sb. larma.