lance (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÁNCE, lănci, s. f. Veche armă de atac, formată dintr-o vergea lungă de lemn prevăzută cu un vârf metalic ascuțit; suliță. – Din
it. lancia.lance (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)lánce (lắnci), s. f. –
1. Suliță. –
2. Bîtă de cioban.
It. lancia (
sec. XVIII), prin intermediul
mag. lancsa, sau al
sl.,
cf. slov.
lanča (Tiktin; Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Byhan 318; REW 4878; DAR). –
Der. lăncier (
var. lancer),
s. m. (purtător, fabricant de lănci), din
fr. lancier; lansa, vb. (a arunca, a proiecta; a descărca; a face cunoscut), din
fr. lancer; lanțetă, s. f. (instrument chirurgical), din
fr. lancette, sau
germ. Lanzette.lance (Dicționaru limbii românești, 1939)*lánce f., pl.
lăncĭ (fr.
lance, it.
láncio, lat.
láncea, lance, cuv. de origine celtică după Varone, ĭar după Festu d. vgr.
lóghe). Suliță, prăjină lungă de vre-o 2-3 metri cu un vîrf de fer [!] la capăt și întrebuințată ca armă în unele cavaleriĭ. (În armata românească o poartă numaĭ roșioriĭ și numaĭ rîndu întîĭ de soldațĭ).
Fig. A rupe o lance cu cineva (cum făceaŭ în evu mediŭ cavaleriĭ care se întreceaŭ între eĭ), a disputa viguros cu cineva.
A pleca lancea, a te declara învins.
lance (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)lánce, lănci, s.f. – „Bota cu care îmblă păcurariu” (Papahagi 1925): „Și-mi puneți lancea la cap” (Papahagi 1925: 120-121). – It. lancia, prin magh. lancsa.
lance (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)lánce s. f.,
art. láncea, g.-d. art. lắncii; pl. lăncilance (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)lance f. suliță:
lănci scânteie lungi în soare EM.
lance (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÁNCE, lănci, s. f. Veche armă de atac, formată dintr-o vergea lungă de lemn prevăzută cu un vârf metalic ascuțit; suliță. — Din
it. lancia.