laibăr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac.
2. Manta lungă și largă pe care o purtau odinioară boierii. – Din
săs. leibel.laibăr (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)láibăr (láibăre), s. n. –
1. Vestă, jiletcă. –
2. Veșmînt lung, caracteristic unor evrei din Orient.
Săs. leibel (Borcea 195). –
Der. laibărac, s. n. (veston, scurtuc), din
germ. Leiberrock, prin substituire cu
suf. -
ac (Pușcariu,
Jb., XVIII, 118).
laibăr (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)láibăr, -e, s.n. – Vestă scurtă, fără mâneci, fără guler, din țesătură de lână, tivită cu postav colorat, purtată și de bărbați și de femei. Mai frecvent întâlnită pe Valea Izei (Bănățeanu 1965: 122). Este port specific populației maghiare și săsești din Transilvania. În Maramureș a pătruns pe la jumătatea sec. XX (idem, 82). – Săs. leibel (Borcea cf. DER).
laibăr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)láibăr (
pop.)
s. n.,
pl. láibărelaibăr (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)laibăr n.
1. mintean (în Oltenia);
2. pieptarul țărancelor tivit cu panglici late. [Sas. LEIBEL].
laibăr (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LÁIBĂR, laibăre, s. n. 1. (
Pop.) Haină țărănească (de postav) scurtă până în talie, strânsă pe corp și de obicei fără mâneci; lăibărac.
2. (
Reg.) Manta lungă și largă pe care o purtau în trecut boierii și negustorii. — Din
săs. leibel.laĭbăr (Dicționaru limbii românești, 1939)láĭbăr n., pl.
ere (sas.
leibel, dim. d.
leib, corp).
Trans. Vestă blănită. Olt. Mintean, tunică.
Munt. Haĭnă femeĭască maĭ largă de umblat pin [!] casă (camizolă, matineŭ).
Mold. Iron. Haĭnă lungă și largă de umblat pin casă, maĭ ales halat jidănesc:
acest palton e curat laĭbăr jidănesc! – În Dor.
lăĭbru, pl.
urĭ și
e.