laf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la
pl.) Palavră. ◊
Loc. vb. A ședea, (cu cineva)
la lafuri= a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊
Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. – Din
tc. lâf.laf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)laf (láfuri), s. n. – Vorbărie, taifas. –
Mr. lafe, megl. laf. Tc. laf (Roesler 587; Miklosich,
Türk. Elem., II, 117; Berneker 683; Șeineanu, II, 232),
cf. ngr. λάφα,
alb. ljaf, bg.,
sb. laf. –
Der. lafa, s. f. (trăncăneală; bagatelă, moft);
lăfăi, vb. refl. (a o duce bine), pentru a cărui
der. din
laf cf. Philippide, II, 719 (după Cihac, II, 164, din
sl. lĕgati „a zăcea”; după DAR, din
mag. leffenni „a atîrna”; pentru Scriban, legat de
slov.
lâjhati „a hoinări”);
lafagiu, s. m. (limbut, șarlatan).
laf (Dicționaru limbii românești, 1939)laf n., pl.
urĭ (turc. [d. pers.]
laf, cuvînt, flecărie, fanfaronadă. V.
talaf).
Munt. Rar. Pl. Lavre și palavre, taclale, glume:
îl chemă să-ĭ spuĭe lafurĭ și să-ĭ facă gĭumbușurĭ (Car. VR. 1909, 11, 209).
laf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)laf (rar)
s. n.,
pl. láfurilaf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)laf n. palavră, taifas:
pe el îl chema să spuie lafuri și să-i facă giumbușuri CAR. [Turc. LAF]. V.
talaf.laf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)LAF, lafuri, s. n. (Rar; de obicei la
pl.) Palavră. ◊
Loc. vb. A ședea (cu cineva)
la lafuri = a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas. ◊
Expr. A tăia frunză verde și lafuri = a spune minciuni. — Din
tc. lâf.