jujeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JUJÉU, jujeie, s. n. Jug mic, triunghiular, pus la gâtul porcilor și al altor animale spre a le împiedica să treacă prin garduri și să intre în locurile cultivate; jug (
2). ♦ Bucată de lemn atârnată la gâtul câinilor, spre a-i împiedica să alerge după vânat sau să treacă prin anumite locuri. [
Var.:
jujău s. n.] – Din
scr. žežej.jujeu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jujéu (jujéie), s. n. –
1. Bucată de lemn atîrnată la gîtul cîinilor pentru a-i împiedica să alerge după vînat. –
2. Carcasă prevăzută cu o funie răsucită, unde se leagă și se bat cîinii, în prima zi de luni a postului. –
Var. jijeu, jugău. Sl. žĕželĭ „zgardă” (Cihac, II, 161; Tiktin; DAR). Ultima
var. indică o încrucișare cu
jug.jujeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)jujéu s. n.,
art. jujéul; pl. jujéiejujeu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JUJÉU, jujeie, s. n. Jug mic, triunghiular, pus la gâtul porcilor și al altor animale spre a le împiedica să treacă prin garduri și să intre în locurile cultivate; jug (
2). ♦ Bucată de lemn atârnată la gâtul câinilor, spre a-i împiedica să alerge după vânat sau să treacă prin anumite locuri. [
Var.:
jujău s. n.] — Din
sb. žežej.