jivină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)JIVÍNĂ, jivine (jivini), s. f. Animal sălbatic; fiară, dihanie, lighioană, jiganie;
p. gener. vietate, ființă. – Din
bg. živina.jivină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)jivínă (jivíne), s. f. – Lighioană, animal. –
Var. juvină, jivenie, juvenie. Sl. (
bg.,
sb.,
cr.,
slov.)
živina, pol. žywina, din
sl. živŭ „viu” (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 160; Tiktin; Conev 51). Din același etimon
sl. provin
juveturi, s. f. pl. (păsări de curte), în loc de *
jiveturi; juvete, s. m. (pește de mărime mijlocie), în loc de *
jivete, cu
suf. -
ete; juvac, s. n. (năvod);
juvelnic, s. n. (năvod), în loc de *
jivelnic, din
bg. živĕlnik (Candrea,
GS, VI, 324; Conev 74).
jivină (Dicționaru limbii românești, 1939)jivínă f., pl.
e și
ĭ (bg. sîrb.
živina, animal orĭ pasăre domestică; ceh.
živina, aliment, pol.
žyvina, vietate, d. vsl.
živŭ, viŭ,
životŭ, vĭață, animal, feară,
životinu, animal, d.
žiti-živon, a paște, a trăi. V.
jitar, juvelnic). Animal, monstruos orĭ rar, maĭ ales reptil saŭ insect (jiganie, dihanie). – În Mold. sud și
juvínă: lăcustă orĭ altă juvină (VR. 1911, 11, 244), în Ban.
joávină.jivină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)jivínă s. f.,
g.-d. art. jivínei; pl. jivínejivină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)jivină f.
1. orice animal sălbatic:
om, șerpe, în sfârșit orice altă jivină CR.;
2. Tr. păsări de curte. [Serb. JIVINA, animal, pasăre de curte; lit.
viețuitoare].
jivină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)JIVÍNĂ, jivine, s. f. Animal sălbatic; fiară, dihanie, lighioană, jiganie;
p. gener. vietate, ființă. [
Pl. și:
jivini] — Din
bg. živina.