japiță (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))JÁPIȚĂ, japițe, s. f. Bucată de lemn sau de fier îndoit, așezat deasupra proțapului și formând scobitura în care se prinde jugul. –
Bg. žabica „broscuță”.
japiță (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)JÁPIȚĂ (‹
bg.)
s. f. 1. Piesă de lemn sau de fier montată deasupra părții din față a proțapului, pentru a permite articularea jugului cu proțapul.
2. (
Peior.) Persoană fără caracter.
japiță (Dicționaru limbii românești, 1939)jápiță (vest) și
jámpiță (est) f., pl.
e (cp. cu germ.
zug, șir, alaĭ, trăsură, și
spitze, vîrf, și cu bg.
žabica, broscuță). Adausu de deasupra proțapuluĭ pin care trece ciocîlteu și care ține jugu. – (Forma
jap- în rev. I Crg. 3, 89 și Răsadu 1, 30).
japiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)jápiță s. f.,
g.-d. art. jápiței; pl. jápițejapiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)japiță f. bucată de lemn de d’asupra proțapului în care se pune jugul. [Origină necunoscută].